Stiu ca imediat dupa bucuria momentului in care afli ca esti insarcinata, urmeaza o perioada de teama si nedumerire la gandul ca nu stii ce te asteapta, nu stii ce sex va avea copilul, ti-e teama sa nu faci pasi gresiti, sa nu pierzi sarcina; iti doresti sa ai un copil sanatos si sa fii si tu sanatoasa; iti doresti sa nu iti fie foarte rau si sa traversezi perioada cat mai usor. Adevarul este ca nu exista retete - nici o sarcina nu seamana cu cealalta si desi vei primi relatari, marturii, pareri si sfaturi cat cuprinde - experienta ta va fi unica si minunata, va fi o etapa binecuvantata in care vei simti ingerasul cum creste si se va lega cea mai minunata relatie din viata ta cu fiinta ce ai fost aleasa sa o aduci pe lume.Eu am ales sa impart cu voi experienta aceasta extraordinara de care ma bucur pe ultima suta de metri fara sa dau sfaturi (pentru ca nu sunt medic), fara sa cred ca ceea ce am trait eu se va intampla si in cazul altora (desi este posibil), fara sa am senzatia ca ceea ce am facut eu am facut perfect si intocmai "ca la carte" pentru ca nu cred ca exista reguli stricte, dar cred ca fiecare mama responsabila vrea sa faca tot ce e mai bine pentru ea si copilul ei. Am ales sa fac acest lucru si pentru ca la inceputul sarcinii mele primeam tot felul de sfaturi si auzeam tot felul de exemple care ma ingrijorau sau imi ridicau si mai multe semne de intrebare, am primit sfaturi nefondate si am auzit pareri "babesti" care n-au avut nici o legatura cu realitatea. O sa povestesc ce am trait si traiesc eu pentru ca am o sarcina usoara, de care ma bucur in fiecare clipa, o sarcina care ma face foarte fericita si imi doresc sa tin minte fiecare moment si fiecare etapa, chiar daca ma lupt in permanenta cu dorinta de a trece timpul mai repede si de a cunoaste fetita cat mai curand posibil.
Pentru mine personal, primul punct de incercare a fost saptamana 6, cand dr. a stabilit ca exista ritm cardiac - deci fatul este viu si sarcina este in evolutie. A fost o ecografie la care aproape nu am putut respira pana am auzit cuvintele magice. Intrucat am aflat de sarcina in primele 2 saptamani de la conceptie - prima ecografie am facut-o in saptamana 4, si asta pentru a vedea daca sarcina este intrauterina si daca sacul embrionar este lipit. In privinta suplimentelor pe care le-am luat - la acidul folic s-a adaugat progesteronul (pentru a ajuta in fixarea sarcinii - lucru foarte important pana la 12 saptamani ale fatului). Stiu ca acidul folic este foarte important sa fie luat daca nu din perioada de preconceptie, atunci din primul moment in care aflam de sarcina, intrucat ii este foarte necesar bebelusului in primele saptamani de existenta.
Dupa saptamana 6 a urmat o etapa de asteptare. A fost o perioada oarecum de neliniste - pentru ca desi sarcina era confirmata, nu simteam copilul, burtica nu crestea inca, iar pana la 12 saptamani inca puteau interveni schimbari sau accidente. Cam tot atunci au aparut si primele simptome de sarcina. La mine preponderenta a fost balonarea. Cateodata mi-era greu sa adorm din cauza senzatiei de stomac plin care tinde sa se reverse. A aparut si senzatia de GREATA, dar comparativ cu alte exemple la mine nu a fost atat de acerba. Nu am avut stari de voma (cu exceptia a doua accidente la spalatul pe dinti de dimineata) si am descoperit ca important pentru a pacali greata este sa mananc des. Nu mult - poate doar un biscuit - dar in momentul in care mancam, greata aproape ca disparea. Exista de asemenea un cerc vicios - daca mi se facea prea greata, nu mai puteam manca, ceea ce ducea la accentuarea senzatiei.
Una dintre cele mai mari curiozitati ale femeilor este SEXUL COPILULUI. Sigur ca ne-am dori
sa stim cat mai repede daca vom avea o fetita sau un baiat, insa din
pacate numai norocoasele au sansa de a afla acest lucru inca din
saptamana 12-13 de sarcina. Cel mai adesea sexul este determinat(corect)
in jurul saptamanii 16. Cam asa s-a intamplat si in cazul meu. Ecografic, sarcina a fost urmarita de Dr. Dragos Albu (Medlife) in care am foarte multa incredere si despre care stiam ca nu prea se inseala atunci cand spune ceva, doar ca nu spune nimic daca nu e macar 90% sigur. Morfologia de trimestru1 mi-a facut-o la 12 saptamani - a fost foarte multumit de rezultat, dar pentru a sti sexul copilului, a trebuit sa mai asteptam pana la saptama 16, cand am aflat ca vom avea o fetita..Deoarece nu puteam naste cu Dr Albu, pentru ca s-ar afla in concediu in perioada cand sarcina s-ar afla la termen, am inceput sa urmarim sarcina si cu Dr Stan Alin Alexandru, cu care ne-am inteles sa incercam o nastere naturala, si doar in eventualitatea unor complicatii sa luam in calcul cezariana. Mai multe detalii in aceasta privinta voi putea adauga dupa ce va avea loc fericitul eveniment - dar ma simt pe maini bune, am incredere si...astept...Pe parcursul acestor 35 de saptamani am facut numeroase seturi de analize - cu exceptia fierului putin scazut nu s-a inregistrat nimic ingrijorator. Cam de pe la 25 de saptamani pe langa Femibion 2 iau si Tardyferon (supliment de fier). In tot acest timp am facut si dublu test, care a iesit foarte bine, teste de secretie, de urina, iar numarul analizelor de sange l-am pierdut de mult...Morfologiile de semestru 2 si 3 au fost si ele foarte bine. Pentru toate aceste motive si inca altele - spun ca am avut o sarcina usoara - si eu si copilul am fost sanatoase si mai avem o aruncatura de bat pana la sfarsitul aceste calatorii si inceputul uneia noua.
Nu am avut POFTE si inca nu am, desi sarcina este aproape de final. Nici nu cred in mitul acesta al "poftelor de gravida" - cred ca orice om (gestant sau nu) are pofte din cand in cand, dar faptul ca te gandesti la tine ca la o femeie "intr-o situatie speciala", care poate folosi aceasta sensibilitate in favoarea oricarui moft si pentru a nu-si refuza nimic, te face sa ti se para ca absolut orice iti trece prin cap trebuie transformat in realitate cu orice chip, mai ales de catre partenerul de viata, indiferent de moment sau de consecinte. In fapt, o femeie insarcinata este o femeie normala, nu este una bolnava, si daca atunci cand ii e pofta de pepene mananca o nectarina - nu pierde nici sarcina si nu are de-a face cu nici o alta tragedie. Ce-i drept - la noi in familie poftele s-au transferat la tatic :). In primul trimestru de sarcina luam in greutate concomitent si ne crestea burtica in aceiasi masura - asta pana cand la el a intervenit autocontrolul, iar la mine natura si-a urmat calea, astfel ca unul a dat burtica jos, iar celalalt a continuat sa creasca.
Un subiect foarte sensibil pentru toate femeile insarcinate este GREUTATEA. Nimeni nu iti poate spune la inceputul sarcinii cat vei lua in greutate sau cum vei arata. Ma consider o femeie norocoasa, pentru ca nu am pus foarte multe kilograme, dar nu am avut siguranta aceasta niciodata si de la o luna la alta teama nu disparea ci parca se intetea. Cu fiecare kilogram adaugat apare si o panica sa nu fie urmat de mult mai multe, iar pentru mine pragul suprem a fost momentul cand am depasit cea mai mare greutate pe care am avut-o vreodata, iar al doilea prag a fost cand am trecut de 60 kg - ceea ce inca mi se pare fantastic...Ceea ce mi-a devenit clar in tot acest timp este ca sarcina nu e o scuza pentru a pune foarte multe kilograme, pentru a manca prea mult, prea gras, prea des sau prea haotic. Nu exista nici un motiv sa mananci mai mult decat de obicei - desi exista nevoia de a manca mai des. Eu am mancat mai des, in cantitati mici pentru ca simteam ca mi se face rau daca treceau mai mult de 3 ore fara sa mananc. Recunosc ca si eu am mancat in sarcina lucruri pe care inainte nu le-as fi mancat: paine, paste, anumite dulciuri, produse de patiserie sau cofetarie - insa cred eu ca fara excese. Sunt absolut sigura ca as fi luat chiar mai putin in greutate daca n-as fi facut asta, insa nu mi-am impus niste bariere foarte stricte si am si cazut putin in pacatul ideii "sunt gravida, macar acum pot sa-mi permit, daca tot nu am pus foarte mult". Nu e o gandire sanatoasa si te poate duce la rezultate dezastruoase daca nu reusesti sa gasesti cat de cat un echilibru, iar eu sper sa ma pot controla pe perioada care mi-a mai ramas si mai ales sa-mi adun puterile dupa nastere, ca sa imi revin in forma cat mai curand...mai mult si despre acest aspect cand vom ajunge acolo :)
Ceea ce m-a ajutat sa imi mentin greutatea sub control a fost insa MISCAREA. In primele 3 luni de sarcina am fost cat se poate de atenta si nu am facut foarte mult efort fizic, insa odata ce m-am simtit in afara pericolului de a pierde sarcina am inceput sa merg la sala. Am mers la sala de 5 ori pe saptamana si am lucrat cu antrenor persoal (ii multumesc pentru asta lui Marius) pentru ca mi-a fost teama sa nu fac nimic gresit. Merg la sala de mai multi ani, insa pe perioada sarcinii trebuie luati in calcul alti parametri, constientizate anumite riscuri si lucrat cu alte scopuri decat cele obisnuite. Datorita sportului mi-am pastrat elasticitatea si ma simt mai pregatita pentru nasterea naturala. In ultima perioada m-am oprit din antrenamente si am redus efortul zilnic, pentru ca nu doresc sa grabesc nastrea (se pare ca Ana e putin mai marisoara decat media si nu ne dorim surprize). De asemenea am inceput sa resimt schimbarile pe care le sufera bazinul meu. Nu pot spune ca am dureri de bazin, dar este o senzatie de oarecare discomfort mai ales in primele momente cand incep sa merg, obosesc mai repede si intrucat este foarte cald in aceasta perioada incep sa se umfle picoarele.Desfacerea bazinului este ceea ce cauzeaza "mersul de ratza" si nu grutatea excesiva sau burtica prea mare, cum ar crede unii. Bazinul se lateste, se desface, picioarele au o alta pozitie decat in mod normal si mersul este afectat. In cazul meu, dupa primii pasi reusesc sa imi controlez mersul si senzatia de disconfort dispare. Cu cat sarcina avanseaza, mi se pare ca discomfortul se intensifica. Probabil ca si schimbarea centrului de greutate are o influenta in acest caz. Spre ultimele zile de sarcina se simte chiar o presiune pe bazin si durerea e putin mai proeminenta.
Picioarele umflate au aparut abia in jurul saptamanii 34. Inca nu mi se umfla gleznele (si sper ca asa sa ramana), doar portiunea de la radacina degetelor si pernitele de pe talpa. Acesta este motivul pentru care anumite incaltari nu-mi mai sunt comode, sau chiar daca imi sunt atunci cand le incalt dimineata, evit sa le port pentru ca se pot umfla picioarele pe parcursul zilei. Nu stiu ce schimbari mai pot aparea, dar sper ca modificarea numarului la picior sa nu fie una dintre ele.
Durerile de spate nu imi mai dau bataie de cap. Pot spune ca in trimestrul 2 am avut probleme cu un muschi de pe coloana care ramanea blocat si nu reuseam sa il deblochez nici prin masaj specializat. Ma simteam bine o ora - doua, insa ulterior, durerea revenea. Cred ca in momentul cand burtica a crescut mai mult, presiunea pe coloana s-a schimbat si nu am mai simtit dureri in zona respectiva. Ma asteptam sa am probleme mult mai mari cu spatele, eu avand scolioza, insa se pare ca am avut noroc sin din punctul asta de vedere. Sala si lipsa greutatii in exces au fost sigur factor importanti in acest sens.
Arsurile apar din cand in cand, dar nu pot spune ca sunt insuportabile sau ca mi se intampla foarte des. Nu cred in mitul batranesc care spune ca "ii creste parul copilului" si refuz sa-l aud, ori de cate ori cineva se incapataneaza sa mi-l spuna. Cam toate povestile din batrani pe care le-ati auzit despre sarcina sau despre burtica, nu-s decat presupuneri nefondate care desigur ca au sanse 50%-50% sa se materializeze si sa se concretizeze cu un "ti-am spus eu". Pentru ca burtica mea e foarte tuguiata si nu m-am ingrasat tip "colac" toata lumea presupune ca astept un baietel. In realitate forma burtii are legatura cu greutatea totala luata de mamica, cu cat de lucrat era abdomenul mamei inainte de sarcina si probabil cu un factor genetic - pentru ca fiecare corp se ingrasa diferit. Burtica mea vazuta din fatza, pare destul de mica, dar dintr-o parte imi dau seama ca este foarte luuunga :)
Am constatat in urma cu 2 zile ca am o carie dentara - exact de tipul celor la care ti se spune sa te astepti - la nivelul gingiei. Nu se vede nici macar un punct, dar este o senzatie ca de curentare in momentul cand ating zona. Intrucat cea mai mare durere din viata mea a fost atunci cand mi-am scos un nerv, mi-e mai teama de tratamentul pentru aceasta carie (care se va face dupa ce voi naste) decat de nasterea naturala!
Ma aflu in saptamana 39 si pot spune ca cel mai mare discomfort al meu vine din nerabdare si din cauza faptului ca avand probleme cu nasul, nu am facut operatia cu radiofrecventa inainte de sarcina, astfel incat respir foarte greu (in special noaptea). Faptul acesta ma face sa ma tem ca nu-mi voi putea controla respiratia in timpul nasterii, dar sunt sigura ca ma voi descurca, chiar daca nu in cele mai bune conditii....NASTEREA
Am nascut spontan, asa cum mi-am propus, doar cu 2 zile inaine de termen - 14.08.14. Ana a avut 3,800 kg si 53 de cm. Am avut nevoie de cusaturi, dar mi-am revenit in timp record. Dar sa detaliem:
In data de 13.08.14, la ora 6:00 dimineata am pierdut dopul gelatinos si au inceput contractiile nedureroase. E drept ca nu durea tare, dar erau cam 7-10 pe ora. La ora 10:00 m-am deplasat la Medlife, pentru o verificare, dr meu fiind in garda. Aparatul de masurat contractiile arata ca sunt mult mai putine si asa cum mi se parea si mie insuficient de dureroase, asa ca a ramas sa merg acasa si sa astept pana se declansaza nasterea propriuzisa, si sa ma intorc la momentul oportun.
Cum nu doream sa astept o vesnicie si stiind ca mersul pe jos grabeste travaliul, m-am gandit sa fac un pic de exercitiu fizic - si cum afara erau aproape 40 de grade, nu ma puteam plimba decat intr-un mall ( la aer conditionat). Am dat cateva ture de mall Baneasa, fara nici un rezultat. Ba la un moment dat contractiile pareau chiar ca dispar.
Dupa ora pranzului am mers la nasi, in ideea ca am fi facut maxim 5 minute pana la maternitate, in momentul sorocului. De pe la ora 14:00 au inceput contractiile mai dureroase - insa si acestea erau foarte neregulate - 4,5 sau 7 pe ora, dintre care unele mai accentuate, altele mai putin. In tot acest timp le-am tinut o monitorizare pe telefon si am tot adaugat...si tot adaugat....si tot adaugat.
Spre seara am facut si o plimbare in parc, in aceiasi idee de a grabi sorocul - fara nici un succes. Asa am decis sa ramanem la nasi peste noapte, pentru ca parea evident ca nu mai dureaza mult. Pe parcursul noptii contractiile au devenit mai puternice, dar la fel de neregulate si de insuficiente.
La ora 3:00 dimineata am mers la maternitate, pentru ca simteam ca totusi ar fi cazul sa grabim acest proces sau sa facem ceva sa mai scurtam travaliul. N-am intalnit decat o asistenta, evident trezita din somn si fara prea mult chef de treaba si un dr de garda. Nu am vrut sa chem dr meu pana in momentul cand aveam confirmarea nasterii iminente. Faimosul aparat de masuat contractii arata o intensitate de 30% si oricum simteam si eu ca in momentul in care stau pe spate, contractiile sunt mai putin dureroase. Atitudinea doctorului, dar mai ales a asistentei a lasat mult de dorit in momentul in care le-am spus ca nu prea mai am rabdare, ca am avut contractii destul de dureroase, chiar daca nu dese si nu ma intereseaza ce spune aparatul ca se intampla in momentul acela - eu am dureri. Mi-au spus atunci ca nu e inca momentul si ca ar trebui sa am dureri muult mai mari daca as naste si e alegerea mea daca doresc internarea la acel moment si ramane sa ma plimb prin spital, sau daca doresc sa merg acasa si sa mai astept. Cred ca astistenta respectiva este singura persoana cu adevarat nesuferita pe care am ntalnit-o in Medlife nu voi uita prea curand cum mi-a explicat ea " Ce vreti doamna, dvs ati ales sa nasteti natural - asa e la nastere naturala - dureaza!! Poate sa dureze pana la 2 zile". Cred cu tarie ca e unul dintre cele mai prost inspirate lucruri pe care le poti spune unei femei in travaliu, si nu pot decat sa fiu fericita ca a fost de garda noaptea si nu mi-a fost dat sa o mai italnesc ulterior :). La controlul efectiv - colul aparea sters, dar nu aveam dilatatie, asa ca inca nu venise momentul si am ales sa ma intorc acasa pentru cat ar mai fi durat...Au mai urmat 5 ore de contractii dureroase, dar nu extrem - nu am simtit nici un moment ca sunt gata sa cedez, ca durerea e prea mare sau nevoia sa ma tavalesc pe jos. A fost insa foarte obositor psihic - pentru ca trecusera multe ore, mersesem pe jos, nu puteam sa dorm, nu puteam sa stau in picioare si tot asa...
La ora 8 dimineata mi-am sunat medicul si i-am spus ca daca vin la spital si ma mai trimite cineva acasa - ori il arunc pe geam ori ma arunc pe geam - ceva sigur fac! A ras si mi-a spus ca e cazul sa ma interneze caci a durat cam mult. La cel tarziu ora 9 eram in sala de travaliu, unde am fost preluata de moasa Mirela si de asistente. Dilatatia era de 4 cm asa ca am primit perfuzie cu Oxitocin si am facut Epidurala relativ repede, urmand sa astept in aceasta stare inca vrei cateva ore. Pe timpul anesteziei contractiile se mai simt doar sub forma de incordare, dar durerea dispare ca prin farmec. Nu o sa regret niciodata ca am facut aceasta anastezie si nu mi-as fi dorit sa simt contractiile mai mult decat am facut-o. Cert este ca spre final, cand capul copilului coboara suficient, anestezia se duce si durerile facerii se simt pe viu. Nu au durat insa foarte mult si adrenalina era atat de multa incat am impins conform instructiunilor de cateva ori si copilul a iesit.
Ana s-a nascut la 14:08 si cum era de asteptat - a fost marisoara si am avut nevoie de sutura - dar cu toate astea la o ora si jumatate dupa nastere stateam pe marginea patului, mi-am facut necesitatile, si mai pe seara putin - dus. Refacerea a fost foarte rapida iar perioada de spitalizare de 3 zile foarte usor de suportat intrucat regimul de masa a fost unul normal, eu ma simteam bine si n-am avut nevoie decat de supozitor cu Indometacin in prima noapte - mai mult preventiv. Asistentele care imi faceau toaleta au laudat munca doctorului, care facuse sutura cu fire intradermice - astfel incat la 6 saptamani de la operatie nu se mai vedea nimic. Partea neplacuta post-partum sunt lohiile - care intr-adevar curg foarte abundent la inceput - si totusi nu atat de rau pe cat fusesem eu speriata si care tin o perioada mai lunga de timp. Cam 4 saptamani in cazul meu.
Despre partea emotionala si fericirea aducerii pe lume a unui copil am scris in alt post - dar este un moment unic, minunat, greu de descris - o stampila extrem de marcanta pe foaia vietii mele si o pecete pe legatura ce o simteam cu acest copil minunat, inca de cand eram insarcinata.
Inainte sa nasc nu am dorit sa stiu prea multe detalii despre nasterea naturala, nu am vizionat filme si nu am vrut detalii care sa ma sperie - am vrut sa ma arunc cu capul inainte si sa nu am temeri. In acest moment nu as avea temeri de o a doua nastere, pentru ca cel mai important lucru este sa fii sanatoasa si copilul asemenea si de-aici toate lucrurile decurg natural.
Nu am cautat niciodata sa influentez pe nimeni, iar decizia nasterii - cezariana sau spontana e o decizie personala (ca si religia pe care o alegem, omul pe care il iubim, meseria pe care o facem...etc) - alegerea mea a fost sa nasc natural si ma bucur ca am facut asta. Cred ca suntem facute pentru a aduce copii pe lume si frica de durere nu ar trebui sa ne influenteze. Mai ales ca durerea nu este ATAT de mare, in conditiile in care putem apela la minunile medicinei si ne putem increde in doctori. Sunt constienta ca sintagma de "nastere naturala" pe care o folosesc - nu se potriveste in totalitate, intrucat am facut anestezie epidurala, dar luati-o doar ca pe o sintagma si atat.
LAUZIA
Primele 2 saptamani au fost destul de dificile. Am avut "baby-blues" adica un fel de tristete izvorata din furtuna hormonala care se manifesta in interiorul meu, ca un vartej intr-un pahar cu apa. Nu e chiar o experienta cumplita, nu se apropie macar de depresie, dar clar nu esti in apele tale si orice lucru necunoscut, neanticipat si oricat de putin neplacut avea ca raspuns o avalansa de lacrimi. Fiind o perioada caracterizata doar de "necunoscut", evident ca se gaseau la tot pasul motive de stress si de ingrijorare.
E o perioada in care partenerul de viata are un rol CRUCIAL. Trebuie sa te sustina, sa se astepte la orice ineptii si sa le faca fata cu stoicizm si suport, zambet pe buze si incurajari. Al meu a aflat asta pe pielea lui, pentru ca nu a parcurs nici un fel de materiale despre ce se intampla cu femeia dupa ce naste, insa situatia a fost remediata foarte rapid cand i-a zburat un biberon pe langa urechi :).
Am avut insa in aceasta perioada cel mai mare sprijin posibil in nasii copilului. S-au mutat la noi in prima saptamana si au stat zi si noapte langa mine in primele zile, ne-au invatat sa facem baia copilului si cam tot ce e necesar unui proaspat parinte sa stie. Nu asta a fost cel mai important ajutor, ci sprijinul meu moral intr-o perioada tulbure in care orice plans al Anei ma ingrijora cumplit (desi nu era nimic in neregula) si in care n-as fi stiut incotro sa o iau sau pe cine sa intreb. Copilul meu are o nasa ca o mama, iar eu am o vara ca o sora! E multa recunostinta si dragoste in sufletul meu si simt ca sunt un om norocos. Familia mea e cel mai nepretuit lucru si cea mai mare fericire. Va multumesc ca existati!
Momentul venirii de la spital a fost momentul declansarii acestei stari de "blues" - pentru ca Ana plangea de foame, eu nu aveam lapte suficient si eram indoctrinata de toate sfaturile din jurul meu care ziceau "sa nu dau copilului biberon, ca nu va mai suge la san si voi pierde laptele, pentru ca se leneveste". Oricui va spune aceasta tampenie spuneti-le sa stea cu un copil de 3,600 kg care nu primeste nici jumatate din cat are nevoie si sa ii explice, printre tipetele sale de copil infometat, ca trebuie sa se abtina si sa accepte austeritatea, ca sa "nu se leneveasca". Mda, exact...Si uite asa - cand plangea ea, plangeam si eu pana in momentul cand i-am dat formula in completare pentru prima saptamana de viata, iar in momentul in care m-am linistit total, am inceput sa dorm, sa mananc si sa beau suficiente lichide, n-a mai fost nevoie de aceasta completare. Nu doar ca nu s-a lenevit - din pacate acum, la 6 luni, nu imi accepta biberonul, pentru ca a fost hranita la san exclusiv, dar asta e alta poveste.
Greutatea mi s-a reglat foarte rapid - cam 9 kg mai putin aveam la iesirea din spital si dupa primele 2 saptamani eram aproape ca inainte de sarcina. Din pacate pe parcursul iernii am pus la loc cateva kg, pentru ca n-am mai fost deloc atenta la ce mananc, n-am mai mers la sala si dupa fiecare alaptat ma ia o foame de as manca si peretii. Nu sunt ingrijorata - de acum incolo incep sa lucrez si la asta. Excesul de piele se trage foarte rapid, tot in primele saptamani, insa muschii abdominali nu mai sunt ce au fost si fermitatea abdomenului nu mai e aceiasi. Probabil o voi recapata dupa sala si masaj, de care m-am apucat de azi.
Ce n-am simtit de la inceput dupa nastere, dar usor usor au luat amplaore - sunt durerile de spate. E drept ca eu aveam deja o scolioza care imi provoca des contracturi musculare pe spate, insa nu erau asa puternice in zona lombara. Acum sunt desul de dureroase si cateodata radiaza pe picior. Probabil nici faptul ca Ana are 8 kg nu ajuta...Sper sa pot corecta cu masaj si sa incep in sfarsit sa merg la sala, pentru ca nu mai suport sa nu fac nimic pentru mine.
ALAPTAREA
Acesta est pentru mine un subiect sensibil si consider ca e mai important pentru o viitoare mama sa fie informata asupra catorva aspecte ale alaptarii, mai mult poate decat asupra nasterii. Nasterea naturala, e dureroasa, dar nu e infinita, se termina si se uita tot. Alaptatul este insa o alta poveste - este dureros si durerea tine cam o luna de zile, din care primele trei saptamani destul de dificile. Sigur ca nu este o regula - ca exista si femei norocoase, dar eu n-am fost una dintre ele si asta este experienta mea si a multor altora.
Nu am avut mult lapte de la inceput, desi aveam colostru inca din maternitate. Ragadele au aparut rapid, chiar daca mi se explicase cum sa pun copilul la san si respectam regulile. I-am dat Anei completare in prima saptamana de viata si am folosit pompa manuala ca sa stimulez lactatia si ca sa mulg eventualul exces pe care copilul nu l-ar fi putut scoate. M-am luaptat pentru alaptare cu toate armele. As fi fost in stare sa beau si motorina, daca mi s-ar fi spus ca voi avea lapte suficient. Am baut hectolitri de ceai de anason si chimen, am luat Galafor forte si inca ceva medicamente naturiste, am muls cu pompa manuala cat am putut e mult ca sa stimulez lactatia. Si eforturile au dat roade.
Daca ar fi sa dau un sfat mamicilor - acela ar fi sa isi cumpere o pompa electrica, daca banii nu sunt o problema, sau sa imprumute, daca au de unde. Eu cumparasem una manuala, pentru ca mi s-a parut prea scumpa cea electrica si mi se spusese ca nu merita. Gresit! Merita cu prisosinta. Mulsul cu o pompa manuala este un fel de yoga care se lasa cu dureri de spate, de maini, cu ore intregi pierdute, frustari, mililitri numarati cu picatura - un chin! Poate ca in primele saptamani de alaptare chiar si mulsul cu pompa electrica e dificil, dar efortul este mult mai mic si timpul scade vertiginos.
Dupa prima saptamana, am reusit sa o hranesc pe Ana doar la san. Am suportat durerile si cand nu mai puteam - mulgeam si ii dadeam laptele muls. Facusem o obsesie pentru cat lapte am sau nu am, pretuiam fiecare mililitru si nu era fericire mai mare decat sa o vad satula sau ca nu plange de foame. Nu am avut niciodata foarte mult lapte - dar ama vut mereu atat cat i-a trebuit. Am hranit o pe Ana exclusiv la san 5 luni si 2 saptamani - pana a facut 8,5 kg si a inceput sa ceara singura diversificarea. In momentul aceasta Ana are 7 luni si o saptamana si inca mananca lapte de san, desi diversificarea e in toi. Mai mult decat atat - am peste 40 de pungi de lapte in congelator, pentru ca inca mai mulg o masa pe zi, in timpul cand nu o alaptez. Nu cred ca as putea sa arunc vreodata laptele, dupa ce m-am chinuit atat si cand stiu cat e de important. Il tin pentru momentele cand nu voi mai avea sau va fi nevoie. Intre 3 luni si 6 luni ale Anei nu am muls aproape deloc. Nu prea am lipsit de langa ea la nici o masa si lapte in exces nu a fost. Am avut intotdeauna fix cat a trebuit - cantitatea crestea pe masura ce cresteau si nevoile ei.
Am constatat pe pielea mea ca nu se poate tine nici un fel de regim in aceasta perioada. Daca nu mananc suficient si din toate - nu am lapte destul. Lichidele sunt si ele esentiale, dar mancarea nu trebuie neglijata.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu